Istoricul localităţii

Urme ale activitaţii umane pe teritoriul comunei Dobra au fost descoperite din perioada comunei primitive, cum ar fi: ciocanul din piatră şlefuită, găsit de domnul învăţător Stroilă Dumitru şi predat Muzeului Judeţean Dâmboviţa, urme de aşezare umană din perioada epocii bronzului pe malul râului Ialomiţa la hotar cu localitatea Gheboaia. Din perioada statului dac, au fost descoperite două monede romane cu înscripţia "AUGUSTUS IMP. NERO CAESAR", ele găsindu-se la colţul numismatic al cabinetului de istorie al şcolii Dobra.
Ca să enumerăm toate monumentele istorice, acestea sunt:
• aşezare istorică-Epoca medievală sec.XVII-XIX
• aşezare-Epoca bronzului
• aşezare-Epoca bronzului, cultura tei
• aşezare-Epoca daco-romană, sec.IV p.Chr
• Situl arheologic de la Dobra, punctul "Leşi"
• Situl arheologic de la Dobra, punctul "Izvorul Crevedia"  
• Necropolă tumulară Hallstatt.

Prima menţiune documentară a comunei Dobra datează de la 22 mai 1747. Ea este făcută cu ocazia fixării hotarelor moşiei Cornaţelu jud. Dâmboviţa. "Trăsura dintâi în lot la capătul moșiei dinspre răsărit în Crevedia cea mare unde se hotărăsc moșiile acestea toate: moșia Finta, moșia lui Andronache Cocos, moșia Știrbești, apostelnicului Tudorache Bratasanul și cu moșia Cornatelu, unde s-a pus piatra în malul Crevediei, lângă un stejar și lângă calea Delii din piatră în sus, pe lângă Crevedia până în piatra moșiei Dobra … "(George Potra –Tezaurul Documentar al jud. Dâmbovița 1418-1800 Tgv.1982.
Acest nume îi vine de la jupâneasa DOBRA din familia lui Barbu Catargiu, fosta soţie a lui Iancu Ghica si care se căsătoreşte cu Matei Lupoianu, după moartea primului ei soţ. (I.C.Filiti - Catagrafia oficială de toți boierii Țării Românești. Buc. 1892, pag.32).
 
Satul a luat fiinţă  pe malul drept al râului Ialomiţa, dar nu unde se află astăzi sus pe mal, ci jos, în lunca râului. Terenul pe care a luat fiinţă satul Dobra aparţinea în acea vreme comunei Gheboaia, proprietar fiind Dumitru Vornic Filişteanu care fusese mai înainte în funcţia de mare slujer al lui Aga Matei cu care în 1630 fuge în Transilvania. Înainte de a fugii în Transilvania ca mare proprietar al moşiei Gheboaia și Finta cu păduri cu tot, Dumitru Vornic Filişteanu îşi avea conacul în satul Gheboaia lânga hotarul cu satul Finta, Filişteanu avea pe lânga conacul său nişte clădiri numite Odăi, unde locuiau cateva familii de clăcaşi, care munceau şi supravegheau partea de moşie de peste râul Ialomiţa. Aceste familii de clăcaşi purtau numele de Odăieni şi locuiau lângă conacul boieresc peste râul Ialomiţa. (I.David-Monografia comunei Gheboaia pag.15.)

Înainte de bătălia de la Finta – mai 1653 dintre Matei Basarab, domnitorul Ţării Româneşti şi Vasile Lupu, domnitorul Moldovei, la Odăi s-a instalat şi o tabăra de oşteni de-ai lui Matei Basarab care se aflau sub comanda lui Dimitrie V. Filişteanu (I.C.Filiti - operă citată -p.56.). Cea mai mare parte a acestor oşteni erau plătiţi (lefegii) şi pentru că şedeau în tabără se mai numeau şi "tăbăraşi" (erau simbriaşi). În bătălia de la Finta, oştenii purtau nişte mantale groase care-i apărau de vânt şi de ploi. Aceste mantale se numeau "ghebe". Dupa luptă, pe câmpul de bătălie au rămas multe "ghebe". De aici numele satului "Gheboaia", adică locul cu
"ghebe". (Poveste spusă de Nicolae Nicolae ŢoŢoi profesor de română).
 
Şi ca să mai povestim o întâmplare hazlie despre satul Gheboaia, (al cărei denumire, pentru unii, este considerat un spirit de glumă). Şcoala de la Gheboaia a organizat o excursie la Bucureşti la Grădina Zoologică. Într-un parc din acest oraş, copii s-au oprit să servească un sandwich, (copiii fiind de la ţară, sandwichul era format din ouă, brânză, rosie, pâine şi fructe). Văzând cum mănâncă, şi observând o naturaleţe, o gingăşie caracteristică copiilor de la ţară, o persoană care citea ziarul pe o bancă din acest parc, a intrat în vorbă cu un copil.
-"De unde sunteţi?", copilul a răspuns
- "De la Gheboaia". Persoana care de fapt era profesor universitar, şi colaborator al unui ziar, crezând că îşi bate joc de el, a întrebat un alt copil, şi bineînţeles, răspunsul a fost acelaşi. În final întreabă şi învăţătoarea, care era însoţitoarea copiilor. Şi răspunsul învăţătoarei a fost "Noi suntem din satul Gheboaia". Profesorul universitar simţindu-se jignit, se ridică de pe bancă, şi adresează înjurii învăţătoarei. Văzând că nu este crezută, învăţătoarea îi arătă buletinul de identitate făcând dovada existenţei acestei localităţi. Profesorul universitar îşi cere scuze învăţătoarei şi îi promite că v-a face o vizită în satul Gheboaia. A efectuat această vizită profesorul universitar şi a descoperit o localitate cu tradiţii bine conturate, referindu-se la olărit, dogărit, şi rotărit (confecţionarea roţilor de căruţă, formate din: bucea, spiţe şi obezi). În urma acestei vizite a apărut un articol în ziarul "Scânteia", "Există viaţă şi pe planeta Gheboaia".
 
Dupa bătălia de la Finta unii dintre aceşti oşteni n-au mai plecat de unde au venit şi s-au căsătorit cu fete din Gheboaia și Odăieni. Boierul Filişteanu avea din clacaşii săi unii angajati să păzească oile cu care se duceau la iernat în Vlaşca. Acesti clăcași (ciobani) îşi stabilesc familiile făcându-şi case tot lângă cătunul format din odăieni și tăbăraşi. Pentru că şedeau foarte mult timp în Vlaşca, unii fiind originari de aici, le-a rămas numele de Vlăsceni. Şi astăzi se poartă numele de Vlăsceanu: Lixandru (al lui Model), Gheorghe (Câşcâdeac). De asemenea, după bătălia de la Finta un grup din oştenii lui Matei Basarab îşi face case pe locul unde a fost instalată tabăra, punct cunoscut astăzi sub denumirea de "Islazul de la Nuci" (cam 1500 metrii de la capătul satului de astăzi pe râul Ialomiţa). Acest grup de case cu locuitorii lor purtau denumirea de Levinţi. Aceste cătune dupa 1653 se dezvoltă fiecare  pe locul său  sub denumirea de Odăieni si Levinţi.

În jurul anului 1750 polcovnicul Matei Lupoianu, vechil al marelui logofăt Grigore Băleanu îşi face case în apropierea satului Pâslari care aparţinea de moşia Mărceşti administrată de el.
Casele acestui vechil se aflau lângă biserica de astăzi. Tot acest boier construieşte prima biserica făcută din bârne (Alexandru A.Popescu Runcu: "Catagrafia jud D-ta" - 1810, p.59 ). Lângă conacul şi biserica lui Lipoianu îşi fac case mai mulţi clăcaşi. Fiind singura biserică mai apropiată este folosită de locuitorii cătunelor: Lupoianu, Odăieni şi Levinţi. După moartea lui Iancu Ghica, proprietarul moşiei Gheboaia, soţia acestuia, Dobra, construieşte la Odăieni un han, şi din ordinul ei levinţii de la islazul nucilor se mută la Odăieni, formând un sat care poartă numele de Dobra. Acesta rămâne pe vechiul amplasament până în anul 1864, când în urma împroprietăriri  domnitorului Alexandru Ioan Cuza este mutat pe locul unde este astăzi, la răscruce de drumuri la Nord se merge la Mărceşti, la Sud se merge pe D.J.711 Cornaţel, la Vest se merge la Băleni, iar la Est se merge la Gheboaia (uliţa Garlii, uliţa Primarului (Belu), şi curba care se face pe D.J. 711).
Mutarea şi unirea acestor sate a dat naştere la certuri asupra numelui noii comune. Aşa se face că în unele documente apare când numele de Dobra (George Potra –op. cit. p.682-684), când numele de Dobra–Lupoianu (George Potra op. cit .p.845-847 ).